Copii și părinți
Copilul nu vrea să meargă la școală: frică, anxietate sau refuz școlar?
Uneori este doar o dimineață grea. Alteori, „nu vreau la școală” se repetă, vine cu dureri de burtă, plâns, negocieri sau panică și începe să afecteze toată familia. Diferența nu se vede dintr-o singură replică.
E 7:20. Copilul este îmbrăcat, micul dejun e pe masă, ghiozdanul e lângă ușă. Și exact când ar trebui să plecați spune: „Nu merg.”
Poate începe să îl doară burta. Poate plânge. Poate se mișcă foarte încet, găsește zece lucruri de făcut înainte să se încalțe sau se enervează dintr-un motiv care, cu o seară înainte, nici nu exista.
Iar tu trebuie să iei o decizie repede: îl lași acasă? Insistă? Îl crezi când spune că îi este rău? Îl întrebi din nou ce s-a întâmplat?
În astfel de dimineți, părinții ajung ușor într-o luptă cu timpul și cu propriile îndoieli. De aceea, primul lucru pe care l-aș separa este acesta: o dimineață în care copilul nu are chef de școală nu este același lucru cu un tipar în care mersul la școală devine constant greu.
„Nu vreau la școală” nu înseamnă mereu același lucru
Un copil poate spune exact aceleași patru cuvinte din motive foarte diferite.
Poate fi obosit după ce s-a culcat târziu. Poate are un test și se teme că nu va ști. Poate s-a certat cu un coleg. Poate se teme de momentul în care este scos la tablă. Poate îi este greu să se despartă de tine. Poate nu înțelege bine ce se lucrează la clasă și îi este rușine să spună asta.
Uneori este ceva foarte concret: un coleg îl supără, un adult îl sperie, toaleta de la școală îi provoacă disconfort sau există o situație în care se simte expus.
Alteori copilul chiar nu știe să explice.
„De ce nu vrei să mergi?”
„Nu știu.”
„S-a întâmplat ceva?”
„Nu.”
„Atunci de ce plângi?”
„Nu știu!”
„Nu știu” nu înseamnă neapărat că ascunde ceva. Copiii nu pot pune întotdeauna în cuvinte diferența dintre teamă, rușine, suprasolicitare, frică de separare sau senzația că nu se descurcă.
Cum îți dai seama dacă poate fi vorba despre anxietate?
Nu există un semn unic. Mă uit mai degrabă la tipar.
Se întâmplă doar într-o dimineață sau de mai multe ori? Apare mai ales duminică seara și în zilele de școală? Copilul începe să se simtă rău înainte de plecare, dar pare mult mai bine după ce află că rămâne acasă? Întârzie frecvent, cere să fie luat mai devreme sau merge la cabinetul medical al școlii în mod repetat?
Contează și intensitatea. Un „n-am chef azi” spus în timp ce își pune pantofii este altceva decât o dimineață în care copilul plânge, tremură, vomită, nu se poate desprinde de părinte sau intră într-o stare de panică.
Și mai contează impactul: începe să lipsească? Toată familia își schimbă programul? Apar certuri aproape în fiecare dimineață? Copilul renunță și la alte lucruri care înainte îi făceau plăcere?
„Spune că îl doare burta. Dar după ce îl las acasă îi trece. Se preface?”
Nu aș porni de la presupunerea asta.
Anxietatea se poate simți în corp. Un copil poate avea dureri de stomac, greață, dureri de cap, amețeală sau senzația că nu poate respira bine și să nu „inventeze” nimic. Faptul că simptomele apar mai ales înainte de școală nu le face automat false.
În același timp, nu e bine să atribuim orice durere anxietății. Dacă simptomele fizice sunt noi, intense, persistente sau se repetă, primul pas este să fie discutate cu medicul copilului, pentru a exclude o cauză medicală.
Abia după aceea are sens să observi și legătura cu contextul: apar doar în zilele de școală? Dispar în weekend? Încep înaintea unei anumite ore, a unui test sau a unei activități?
Un detaliu care poate spune multe
Nu te uita doar la momentul în care copilul spune „nu merg”. Uită-te și la ce se întâmplă înainte și după. Uneori tiparul devine mai clar dacă notezi câteva zile: când apare disconfortul, ce zi este, ce are la școală și ce se schimbă dacă rămâne acasă.
Cum îl întrebi fără să transformi discuția într-un interogatoriu
Când ești îngrijorat, e firesc să vrei răspunsul imediat. Dar un șir de întrebări puse la 7:30, în timp ce copilul plânge și voi trebuie să ieșiți pe ușă, rareori aduce claritate.
Mai util poate fi să păstrezi dimineața cât mai simplă și să revii la discuție într-un moment în care copilul este mai liniștit.
În loc de „De ce faci asta în fiecare dimineață?”, poți încerca ceva mai concret:
„Care este partea cea mai grea când te gândești la școală: plecarea de acasă, drumul, intrarea în clasă sau ceva ce se întâmplă după ce ajungi?”
sau
„Dacă ai putea schimba un singur lucru la ziua de mâine, ce ai schimba?”
Uneori copilul poate răspunde mai ușor la o întrebare concretă decât la „ce ai?”.
Și încearcă să lași loc și pentru răspunsuri care nu confirmă ipoteza ta. Dacă tu întrebi doar „te supără cineva?”, copilul poate ajunge să caute o explicație în direcția pe care i-ai oferit-o. Poate problema este cu totul alta.
Ce nu ajută, chiar dacă vine din disperare
Rușinarea este una dintre ele.
„Toți ceilalți copii pot merge.”
„Ești mare deja.”
„Nu ai niciun motiv să plângi.”
Astfel de replici pot opri conversația, dar nu rezolvă ce se întâmplă.
Nici promisiunea că „nu se va întâmpla nimic rău” nu este întotdeauna utilă. Nu poți garanta asta și copilul știe. Poți transmite altceva: „Știu că îți este greu. Hai să vedem ce anume te sperie și ce putem face cu partea aceea.”
La fel, dacă de fiecare dată când anxietatea crește copilul scapă complet de situație, evitarea poate deveni tot mai puternică. Pe moment se simte mai bine. Data viitoare însă, școala poate părea și mai greu de înfruntat.
Asta nu înseamnă să îl împingi fizic în școală sau să ignori un posibil bullying, o problemă medicală ori o situație în care nu este în siguranță. Înseamnă să nu confundăm protejarea copilului cu evitarea nelimitată a problemei.
Ce poți face concret ca părinte
Începe cu ce poate fi făcut previzibil.
Pregătiți lucrurile de seara dacă diminețile sunt mereu haotice. Păstrează trezirea, micul dejun și plecarea într-o ordine cât mai stabilă. Dacă despărțirea la poarta școlii durează 20 de minute și devine tot mai grea, poate fi util să stabiliți un ritual mai scurt și clar.
Apoi vorbește cu școala. Nu doar ca să întrebi dacă „s-a întâmplat ceva”, ci și pentru a afla cum arată copilul după ce tu pleci. Intră greu și apoi se liniștește? Rămâne retras toată ziua? Evită anumite ore? Cere frecvent să meargă acasă? Are probleme cu un coleg?
Uneori informația de acasă și cea de la școală arată foarte diferit. Tocmai diferența poate fi utilă.
Dacă dificultatea este puternică, revenirea poate avea nevoie de un plan făcut împreună cu familia, școala și un profesionist. Pentru unii copii, un pas intermediar bine gândit este mai realist decât cerința „de mâine mergi normal și gata”.
Și dacă are ADHD, TSA sau alte particularități de neurodezvoltare?
Atunci merită să fim și mai atenți la ce anume din experiența școlii devine dificil.
Pentru un copil poate fi tranziția bruscă de la vacanță la un program rigid. Pentru altul, zgomotul, aglomerația, pauzele, schimbările de profesor, regulile sociale greu de citit sau faptul că trebuie să își organizeze multe lucruri în același timp.
Un copil care pare că „nu vrea” poate, de fapt, să încerce să evite o situație în care se simte constant depășit.
Asta nu înseamnă că orice copil care refuză școala are ADHD sau TSA. Și nici invers. Înseamnă doar că, atunci când există deja particularități de neurodezvoltare sau suspiciuni întemeiate, analiza situației trebuie să fie mai specifică decât „îi place / nu îi place școala”.
Dacă vrei să vezi cum abordez lucrul cu copiii, găsești mai multe detalii în pagina Psiholog copii. Pentru situațiile în care este nevoie de lucru în primul rând cu părintele, poți citi și despre consilierea parentală.
Când merită să ceri ajutor
Nu trebuie să aștepți până când copilul lipsește săptămâni întregi.
Aș lua în serios situația dacă refuzul se repetă, dacă intensitatea crește, dacă apar frecvent simptome fizice înainte de școală, dacă copilul întârzie sau lipsește tot mai mult ori dacă problema începe să îi afecteze somnul, relațiile sau viața de familie.
Merită o evaluare și atunci când copilul spune că este agresat, amenințat sau umilit la școală, când observi o schimbare bruscă și puternică de comportament sau când există semne că nu se simte în siguranță.
Iar dacă apar afirmații despre moarte, auto-vătămare, dorința de a dispărea sau există un pericol imediat pentru copil ori pentru altcineva, nu aștepta o programare obișnuită: caută ajutor medical de urgență și, în caz de pericol imediat, apelează 112.
Pentru simptomele fizice persistente sau neclare, discută și cu medicul copilului. Consilierea psihologică nu înlocuiește evaluarea medicală atunci când aceasta este necesară.
„Dar dacă mâine dimineață spune din nou că nu merge?”
Nu trebuie să rezolvi toată problema înainte de 8:00.
Poți să îi recunoști emoția fără să intri într-o negociere interminabilă:
„Văd că îți este foarte greu să pleci azi. Nu vreau să ne certăm acum. Mergem pas cu pas, iar după-amiază vreau să înțeleg mai bine care este partea cea mai grea pentru tine.”
Dacă ai motive să crezi că există o problemă concretă de siguranță sau bullying, aceea trebuie verificată. Dacă problema se repetă și nu reușiți să înțelegeți ce o menține, nu e nevoie să ghicești singur.
Uneori primul obiectiv nu este „să îi placă școala”. Este să înțelegem de ce a ajuns școala să provoace atât de multă teamă sau rezistență și ce îl poate ajuta să revină la funcționarea lui obișnuită.
Dacă diminețile au devenit o luptă
Putem începe prin a înțelege ce se întâmplă înainte să cerem copilului să „treacă peste”.
Sunt Antonia Larisa Giura, Psiholog Consilier, practicant autonom, atestat de liberă practică nr. 23938. Lucrez cu copii, adolescenți și părinți, în București, zona Tineretului, și online.
În funcție de situație, discuția poate începe cu părintele, cu copilul sau printr-o combinație adaptată vârstei și nevoilor lui.
Site-ul și WhatsApp-ul nu reprezintă servicii de urgență. În caz de pericol imediat pentru copil, pentru tine sau pentru altă persoană, apelează 112.
